Shiva
Administrator
Data inscrierii: 05/Sep/2007
Mesaje: 60
Localitate: Missing ya old sora_layla_rosetta?
|
 Trimis: 13/09/2007 11:52 Titlul subiectului: ~Argumentari~ |
 |
|
so, fiecare poate sa posteze argumentarile facute de el/ea si astfel, ne vom ajuta reciproc! ^.^
*numai sa scrieti ce argumentati ... pastel, schita, nuvela etc.*
Pastel
Mezul iernei
In volumul „Pasteluri”, Vasile Alecsandri dedica fiecarui anotimp cel puti o poezie, dar iernii mai numeroase : „Iarna”, „Gerul”, „Mezul iernei”, „La gura sobei” etc.
In poezia „Mezul iernei”, „bardul de la Mircesti” realizeaza o minunata descriere a anotimpului friguros, poate chiar unica in lirica romaneasca.
Poezia incepe cu o propozitie exclamativa „In paduri trosnesc stejarii!” si astfel introduce cititorului spaima naturii. De asemenea, se creeaza o fotografie vizuala si auditiva prin care se poate simti trosneala pe propria piele.
„E un ger amar cumplit!” epitetele „cumplit”, „amar” aflate intr-un enunt exclamativ sugereaza un frig cuprinzator.
Spatiul cosmic pare a fi inghetat, creand astfel un tablou static, incremenit: „Stelele par inghetate, cerul pare otelit”.
Pe plan terestru „zapada alba pe campii stralucitoare” da aceeasi senzatie de o frumusete rece din cauza albului pur, imaculat si impresionant.
Este o imagine vizuala, o intindere nesfarsita alba, numita metaoric in urmatorul vers „lan de diamanturi” care fascineaza si inmarmures prin raceala.
Faptul ca diamantele „scartie sub picioare” semnifica blandetea zapezii sub o masca de inremenire alba si dura. Parca se mai diminueaza putin din sentimentul de frica sabilit pana acum.
Comparatia „Fumuri albe se ridica in vazduhul scanteios / Ca inaltele coloane ale unui templu maiestuos” face legatura intre spatiul cosmic si cel terestru.
Natura este numita metaforic drept „un templu maiestuos” care, cu ajutorul coloanelor sale pare sa ajunga pana la cer.
Singurul semn de viata prezentat pana acum, ce se imprastie ca o iluzie optica, este fumul ce ia colorit zapezii.
Luna se ridica mandra peste bogatiile iernii, dandu-le astfel un aer din misteriozitatea sa: „Si pe ele se aseaza bolta cerului senina, / Unde luna isi aprinde farul tainic de lmina”. De acolo, de sus, luna poate veghea prin noapte, tabloul inghetat.
In fata uni frumuseti albe, inegalabile, poetul exclama: „O! Tablou maret, fantastic! ... ”
In locul metaforei „maiestuosul templu”, in versul urmator apare „nemarginitul templu”, ca si cand, de întâia oara cand autorul l-a vazut, s-ar mai fi construit mult la el pentru a nu putea vedea unde incepe si unde se termina.
„Nemarginitul templu” defineste in totalitate natura hibernala, incremenita de ger.
Timpul s-a oprit si peisajul se ascunde sub chip de vesnicie, fiind mereu luminat de „mii de stele argintii” comparate cu „vecinice faclii”.
Intreaga natura pare acum ca se metamorfozeaza. Natura este templul, muntii nemuritori devin altare, iar codrii fac sa rasune muzica cantata de crivat: „Muntii sunt a lui altare, codrii – organe sunatoare / Unde crivatul patrunde, scotand note-ngrozitoare”.
Crivatul si epitetul „-ngrozitoare” trezeste o spaima alba creata de imaginea auditiva.
Constatarea poetului ca totul este un tablou static, „Totul e in neclintire, fara viata, fara glas;” trezeste versurile ultimei strofe.
Sentimentul pustietatii este accentuat de repetitiile „fara viata, fara glas” si „nici un zbor” , „nici un pas”.
Atat spatiul cosmic sugerat de substantivul „atmosfera” cat si cel terestru sugerat de substantivul „zapada” sunt neclintite.
Deodata poetul apare in poezie prin interogatia „Dar ce vad?” la care nu asteapta vre-un raspuns. Atrage atentia cititorului si starneste curiozitatea, o clipa scapand de frica sau chiar aceasta intensificandu-se. „Dar ce vad? ... in raza lunii o fantasma se arata ... / E un lup ce se alunga dupa prada-i inspaimantata!”
Imaginea vizuala, dinamica a lupului care alearga dupa praa insufleteste peisajul si aduce in sufletul tuturor o raza de speranta si pofta de viata.
Intreaga descriere poate fi impartita in doua tablouri: prima parte care descrie natura, iar a doua parte care soca animalele.
Rima imperecheata, masura de cincisprezece silabe si rimtmul trohaic subliniaza maretia tabloului inghetat de spaima alba.
Titlul anunta inca de la inceput descrierea naturii in plina iarna, cu toate semnele sale caracteristice: ger, zapada, natura inghetata, lipsa de oameni goniti de frigul cumplit.
Acestea fiind spuse, putem afirma ca poezia „Mezul iernei” este o descriere literara in versuri, un pastel si apartine genului lirc.
Eu sper ca este bine! ;) |
|
